Scrisoare către suflet

M-am pierdut pe drum, recunosc.

M-am pierdut în miile de umbre vii care îmi șușoteau nimicuri legate de vreme și atitudinea de doi bani a guvernatorilor. M-am pierdut în amintirile prea siropoase ca să le dezlipesc de mine.

M-am pierdut în atingerile de moment, prin treacăt ale acelor umbre care-mi promiteau siguranță, înțelegere și respect. M-am pierdut visând cu ochii deschiși la nemurire, când tot ce îmi doream a fost stabilitate.

Mi-am pierdut timpul și așa mult prea puțin, implorând iertare într-o lume mult prea macabră ca să se ierte pe ea însăși. Mi-am pierdut nopțile fugind de sentimente, când tot ce aveam nevoie era un strop de iubire.


Niciodată nu vei știi din care parte a vieții te prinde uraganul și nu vei avea de ales decât să te
îneci. Și ce e mai înfricoșător decât faptul că nu poți lupta sau schimba felul în care se desfășoară lucrurile?

Faptul că te îndrăgostești iremediabil când te aștepți mai puțin. Știu știu, întotdeauna toată lumea spune asta. „Să nu-ți pierzi speranța căci ce e al tău e pus deoparte.” Cine ești tu să îmi spui asta? De unde ești tu atât de sigur?

Dacă prezici viitorul spune-mi și cum va arăta, care este limbajul lui de dragoste și cât timp va dura toată relația. Și atunci, în întunericul sufletesc în care mă înecam, a apărut el și întunericul a devenit un cer plin de stele.


Mi-a fost frică să îi spun ce vreau de fapt. Mi-a fost frică de respingere, durere, negare, abandon și conștientizarea că nu sunt suficient de bună pentru el. Dumnezeule, vreau să îl iubesc în atâtea moduri, ipostaze și cuvinte.

Acei ochi verzi care m-au fermecat de la primul moment, statura lui atletică și zâmbetul cu care poate cuceri o lume întreagă.

Oare sufletul meu îi va fi de ajuns pentru a o cuceri? Îi va plăcea ce va găsi? Căci dacă îmi vrea sufletul îi voi da și corpul și mintea. Aș înregistra zeci de casete cu băile inimii lui și tot nu m-aș sătura să îl simt alături de mine.

Dar am de ales din nou: trăiesc cu regretul că nu i-am oferit sufletul sau trăiesc cu regretul că mi-a frânt inima? Nu cred că îmi va frânge inima căci îl văd cu câtă grijă se atinge de ea.

Și-am ales să îi ofer sufletul, bucată cu bucată, până când va știi cu cine are de-a face.

Am să trăiesc cu sentimentul acesta, al eternității îmbibate în cea mai pură formă de iubire pe care mi-o oferă prin inocența sa. Am să îmi las armele și am să pășesc cu încredere spre o nouă existență, cea pentru și prin iubirea pentru el.

Am să mă dezbrac de regrete și doruri și am să îl îmbrățișez pe el zi de zi, noapte de noapte, la răsărit și la apus. Am să îi savurez gustul buzelor și am să devorez fiecare fior ca pe prima și cea care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de el.


Am să îl las să simtă fiecare tremur care îmi trece pe șira spinării când mă atinge, căci nu are de unde să știe ce simt pentru el. Am să îl las să îmi asculte inima pe pielea dezvelită a pieptului meu. Am să îl las să mă liniștească de fiecare dată când sufletul meu este tulbure de necazurile fiecărei zile.

Am să îl las să mă dezmierde când durerea îmi va paraliza simțurile și îmi voi ruga stingerea în veșnicii. Am să îl vreau și atunci, și acum, și mâine, și veșnic.


Îmi sunt pline simțurile de tine și n-am să mă satur niciodată!
Mai iubește-mă o eternitate!

Semnat,

Charlotte


Dacă ți-a plăcut articolul, te invit să explorezi și celelalte povești din această categorie.

Îți dorești să fii mereu la curent cu noutățile de pe blog? Poți să mă urmărești pe Facebook și Instagram, unde răspund prompt la mesaje.

Publicat de Norina Drujescu

Stau foarte prost la autocaracterizare dar întotdeauna am zis despre mine că sunt un digital creator wanna be. Vorbesc mult, scriu puțin și citesc când apuc. Mai mult de un deceniu de când scriu și îmi perfecționez stilul dar tot nu m-am plictisit. Is this true love? Crizele mele existențiale seamănă cu melodiile lui Taylor Swift iar interviurile mele găsesc hidden gems în marea de oameni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.